Toate definitiile

TIMÁR¹, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.

TIMÁR s. v. argăsitor, tăbăcar.

timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).

1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).

timár¹ (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timári

timár² (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruri

TIMÁR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].

2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.