Toate definitiile
BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Din fr. braque.
BRAC s. (ZOOL.) 1. v. prepelicar. 2. brac englez v. poanter.
BRAC s.m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. [< fr. braque, cf. germ. Bracke].
BRAC1 s. m. câine de vânătoare cu părul scurt și urechile mari și blege; prepelicar. (< fr. braque, germ. Bracke)
BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Fr. braque.
1) brac n., pl. urĭ (rus. brak, germ. brack, adică „bruch”, sfărmătură). Ciuruc, lucru prost: aceștĭ caĭ ĭs niște bracurĭ, marfa asta-ĭ brac.
*3) brac m. (fr. braque, d. vgerm. braccho, de unde și it. bracco). Un fel de cîne de vînat cu păru scurt și cu urechile cam blegĭ. V. braĭcă și barac.
brac1 (câine) s. m., pl. braci
brac2 (rest, deșeu) s. n., pl. brácuri
BRAC2, bracuri, s. n. Rest, rămășiță bună de aruncat, nefolositoare; sfărâmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuințat. Cal de brac. ♦ Spec. Deșeu rezultat în cursul fabricării hârtiei. – Din rus. brak.
BRAC s. sfărâmătură, (reg.) fărâmătură. (~ dintr-un obiect.)
brac (bracuri), s. n. – Rest, rămășiță bună de aruncat. Germ. Brack, în parte prin pol., rut., rus. brak (DAR). – Der. brăcui, vb. (a da la o parte, a arunca ceva nefolositor; a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun).
BRAC2 s. n. rest, rămășiță; deșeu (de hârtie). (< rus. brak)
BRAC2, bracuri, s. n. (Reg.) Rest, rămășiță; sfărâmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; p. ext. neîntrebuințat. Cal de brac. – Rus brak.
2) brac n. V. vraf.
vraf n., pl. urĭ (vsl. vrahŭ, treĭerare, morman. V. vrașilă, vrășulesc, răvășesc și hraĭ). Grămadă, morman (de grîŭ adunat la steajăr, la paru ariiĭ). Grămadă confuză (nu teanc): vrafurĭ de hîrtiĭ, de cărțĭ. – În nord vrav și (pin [!] confuziune cu brac 1) și brac: bracurĭ de cărțĭ. În Ban. vraŭ. V. claĭe, clit.