Toate definitiile
HARȘÁ, harșale, s. f. (Înv.) Pătură fină de lână (sau bucată de stofă sau de alt material) împodobită cu diverse cusături și ornamente, care se punea pe cal, sub șa. – Din tc. hașa.
HÁRȘCHINĂ, harșchine, s. f. V. harchină.
HARTÁN, hartane (hartanuri), s. n. 1. Bucată mare de carne; halcă. 2. (Rar) Zdreanță, ruptură (dintr-un obiect de îmbrăcăminte). [Var.: hărtán s. n.] – Et. nec.
HÁRTĂ, hărți, s. f. Reprezentare grafică în plan orizontal a suprafeței pământului (totală sau parțială), generalizată și micșorată conform unei anumite scări de proporție și întocmită pe baza unei proiecții cartografice. ◊ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = hartă care indică limitele reale ale fusurilor orare. Hartă geologică = hartă pe care este reprezentată răspândirea diferitelor formații geologice. Hartă hidrologică = hartă pe care sunt reprezentate repartiția proprietăților fizice și chimice și condițiile de zăcământ ale apelor subterane. Hartă lingvistică = hartă rezultată din cartografierea faptelor de limbă. Hartă sinoptică = hartă făcută din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Hartă de anomalii = hartă care indică abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, față de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.
HARTOÍ, hartoiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A da la o parte, a cârmi din drum carul, sania etc. ♦ Refl. (Despre sănii) A aluneca într-o parte. [Var.: hartuí vb. IV] – Din magh. fartolni.
HARTUÍ, hartuiesc, vb. IV. V. hartoi.
HARȚ s. n. V. harță.
HARȚÁG, harțaguri, s. n. V. arțag.
HÁRȚĂ s. f. Încăierare; ceartă. ♦ (Înv.) Ciocnire între avangărzi sau între (mici) grupuri militare potrivnice. [Var.: harț s. n.] – Din magh. harc.
HARȚĂGÓS, -OÁSĂ, harțăgoși, -oase, adj. (Reg.) V. arțăgos.
HÁRȚI s. m. pl. (În religia ortodoxă) Săptămâna în care e permis să se mănânce de frupt miercurea și vinerea. [Var.: hârță s. f., hârți s. m. pl.] – Din ngr. Artzi[vurtzi] (< armeană).
HARUSPÍCIU, haruspicii, s. m. (În Roma antică) Preot despre care se credea că poate prezice viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor jertfite. – Din lat. haruspex, -picis, fr. haruspice.
HÁSCĂ s. f. (Reg.) Bucată de piele care se pune la cizmă pentru a lărgi căputa. – Din pol. haska.
HASMAȚÚCHI s. m. 1. Plantă erbacee plăcut mirositoare, cu flori albe, cultivată ca plantă culinară (Anthriscus cerefolium). 2. (Reg.) Plantă erbacee cu flori albe, rar gălbui, dispuse în mici umbele (Anthriscus silvestris). [Var.: asmațúchi, asmățúi s. m., hașmaciúcă s. f.] – Et. nec.
HÁSPEL, haspeluri, s. n. 1. Mașină folosită la finisarea țesăturilor și a pieilor. 2. Mașină care trece firele de pe țevi sau de pe bobine pe sculuri, pentru a forma pachete de bumbac. – Din germ. Haspel.
HASTÁȚI s. m. pl. Numele soldaților veterani, înarmați cu lance, care formau prima linie dintr-o legiune romană. – Din lat. hastati.
HÁȘCĂ, hăști, s. f. (Reg.) Copac uscat, cu trunchiul găunos; trunchi găunos de copac. – Cf. ucr. chaqssca „tufiș”.
HAȘÉ, hașeuri, s. n. Conservă preparată sub formă de pastă din ficat, carne de porc și slănină. [Var.: hașéu s. n.] – Din fr. haché.
HAȘÉU, hașeuri, s. n. V. hașe.
HAȘÍȘ s. n. Substanță narcotică extrasă din vârfurile înflorite ale unei specii de cânepă exotică (Cannabis indica), folosită ca excitant psihic, care, consumată sistematic, dă toxicomanii grave. – Din fr. haschisch.
HAȘIȘÍSM s. n. Ansamblu de tulburări provocate de intoxicația cu hașiș. – Din fr. haschischisme.
HAȘMACIÚCĂ s. f. V. hasmațuchi.
HÁȘMĂ, hașme, s. f. Plantă erbacee cu bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe, roz sau albastre, care se prezintă în inflorescențe sferice (Allium ascalonicum). – Din magh. hagyma „ceapă”.
HAȘURÁ, hașurez, vb. I. Tranz. A acoperi cu hașuri o porțiune dintr-un desen, dintr-o hartă etc. – Din fr. hachurer.
HAȘURÁRE, hașurări, s. f. Acțiunea de a hașura și rezultatul ei. – V. hașura.
HAȘURÁT, -Ă, hașurați, -te, adj. Acoperit cu hașuri. – V. hașura.
HAȘURATÓR, hașuratoare, s. n. Instrument care servește la trasarea hașurilor. – Hașura + suf. -tor. Cf. fr. hachurateur.
HAȘÚRĂ, hașuri, s. f. Fiecare dintre liniile (negre), paralele sau întretăiate, egale ca grosime și trasate la distanțe egale pe o porțiune de desen sau de gravură, pentru a marca semitonurile sau umbrele pe o hartă sau pe un desen tehnic, pentru a da anumite indicații etc. – Din fr. hachure.
HAT, haturi, s. n. Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor1, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină2. – Cf. ucr. hat „zăgaz”.
HATAIÁ s. f. (Turcism înv.) Numele unei stofe fine de mătase. [Pr.: -ta-ia] – Din tc. hatayî.