Toate definitiile
UFOLOGÍE s. f. Studiu al farfuriilor zburătoare. – Din engl. ufology.
UGANDÉZ, -Ă, ugandezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană născută și crescută în Uganda. 2. Adj., s. m. și f. (Locuitor) din Uganda. – Din fr. ougandais.
ÚGER, ugere, s. n. Organ cărnos de secreție a laptelui la femelele animalelor mamifere; țâță. – Lat. uber, -eris.
UGHI, ughi, s. m. Veche monedă maghiară de aur; galben unguresc. – Din pol. ug (= zlatu ugrusku).
UGILÍT, -Ă, ugiliți, -te, adj. (Reg.) Fără chef, trist; umilit, supus. – et. nec. Cf. ofilit.
UGUÍ, pers. 3 úguie, vb. IV. Intranz. (Despre porumbei și turturele) A scoate sunete caracteristice speciei; a gânguri (2). – Onomatopee.
UGUÍRE, uguiri, s. f. Faptul de a ugui; gângurire, uguit. – V. ugui.
UGUÍT s. n. Faptul de a ugui; sunete caracteristice scoase de porumbei și de turturele; gângurit, uguire. – V. ugui.
UHÚ interj. (Adesea repetat) cuvânt care imită strigătul bufniței. [Acc. și úhu] – Onomatopee.
UI interj. 1. Vai ! ah ! of ! 2. (Adesea repetat) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. – Onomatopee.
UIDEÓ interj. v. huideo.
UIEMÁȘ, uiemași, s. m. Persoană însărcinată cu strângerea uiumului (la moară, la mașina de treierat etc.). [Pr.: u-ie-] – Uium + suf. -aș.
ÚIET s. n. v. huiet.
ÚIMĂ, uime, s. f. (Pop.) Inflamație a ganglionilor limfatici (de la gât și de la subsuori); scurtă. [Var.: údmă s. f.] – Cf. ngr. ídhma „ umflătură dureroasă ”.
UIMÍ, uimesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ♦ (Înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. – Et. nec.
UIMÍRE, uimiri, s. f. Faptul de a uimi; mirare, admirație, emoție profundă (și neașteptată); surprindere. – V. uimi.
UIMÍT, -Ă, uimiți, -te, adj. Cuprins de o mare (și neașteptată) mirare, admirație; surprins, uluit. – V. uimi.
UIMITÓR, -OÁRE, uimitori, -oare, adj. Care uimește; surprinzător, uluitor, tulburător. ♦ Excepțional, extraordinar. – Uimi + suf. -tor.
UITÁ, uit, vb. I. I. 1. Tranz. și intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊ Expr. (Fam.) A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. 2. Tranz. și intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seama de... 3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din distracție, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuie luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ◊ Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [Imper. și: (II) uite !] – Lat. * oblitare (< oblitus).
UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătacire morală. 2.. Fig. Neființă, neant. – V. uita.
UITĂTÓR, -OÁRE, uitători, -oare, adj. (Rar) Uituc. ♦ Care face să uite, aducător de uitare. – Uita + suf. -ător.
UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.
UITÍT, -Ă, uitiți, -te, adj. (Reg.) Distrat, visător. Cf. uita.
UITÚC, -Ă, uituci, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care uită ușor, care are memorie slabă, uitător; p. ext. distrat, zăpăcit. – Uita + suf. -uc.
UITUCEÁLĂ, uituceli, s. f. Faptul de a uita; lipsă de memorie sau de atenție, nebăgare de seamă; p. ext. distracție, zăpăceală. – Uituc + suf. -eală.
UITUCÉNIE, uitucenii s. f. (Rar) Uituceală. – Uituc + suf. -enie.
UIÚ interj. v. uiuiu.
UIUIÚ interj. (În dansurile populare) Chiot de bucurie. [Var.: uiú interj.] – Onomatopee.
UIÚM, uiumuri, s. n. Cantitate procentuală de făină sau de grăunțe reținută la batoză, la moară etc. drept plată în natură pentru măcinat, treierat etc; vamă (1). [Pr.: u-ium] – Din bg. ujem, scr. ujam.
ÚJBĂ, ujbe, s. f. Cui de lemn de care se leagă văsla unei ambarcații; strapazan. – Et. nec.