Toate definitiile

NUMĂRÁRE, numărări, s. f. Acțiunea de a (se) număra și rezultatul ei; numărat¹, numărătură, numărătoare; numerație. – V. număra.

NUMĂRÁT¹ s. n. Numărare. – V. număra.

NUMĂRÁT², -Ă, numărați, -e, adj. Evaluat numeric, socotit, calculat, verificat; p. ext. care se află în număr exact, fără nici o aproximație. ◊ Expr. Bani numărați = bani numerar, gheață, peșin. Bob numărat = exact, până la capăt, totul. ♦ Limitat, redus ca număr. – V. număra.

NUMĂRĂTOÁRE, numărători, s. f. 1. Numărare; socoteală, calcul. ◊ Numărătoare inversă = program de operații prevăzute a se desfășura în intervalul de timp ce desparte momentul curent de momentul lansării unei nave spațiale sau de debutul unei activități (de importanță majoră). 2. Abac. – Număra + suf. -ătoare.

NUMĂRĂTÓR, -OÁRE, numărători, -oare, subst. 1. S. n. Aparat care servește la numărare. 2. S. m. și f. (Rar) Persoană care numără, care socotește, care calculează ceva, care are profesiunea de a număra. 3. S. m. Termen al unei fracții ordinare, scris deasupra liniei de fracție și reprezentând deîmpărțitul operației de împarțire. – Număra + suf. -ător.

NUMĂRĂTÚRĂ, numărături, s. f. (Pop.) Numărare. – Număra + suf. -ătură.

NU-MĂ-UITÁ s. f. Plantă erbacee cu flori mici, albastre, roșii sau albe, care crește prin locuri umede și umbroase, la margini de păduri și prin fânețe sau care este cultivată ca plantă decorativă; miozotis (Myosotis silvatica); p. restr. floarea acestei plante. – Nu + mă + uita (după germ. Vergissmeinnicht).

NÚME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo sa-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

NÚMEN s. n. Lucru în sine, cunoscut numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, cunoscut senzorial. – Din fr. noumène.

NUMENÁL, -Ă, numenali, -e, adj. Care se referă la numen, al numenului. – Din fr. noumènal.

NUMERÁBIL, -Ă, numerabili, -e, adj. Care se poate socoti, calcula. – Din lat. numerabilis, it. numerabile.

NUMERABILITÁTE s. f. (Rar) Calitatea de a se putea socoti, calcula. – Numerabil + suf. -itate.

NUMERÁL, -Ă, numerali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Parte de vorbire flexibilă care exprimă, sub diferite aspecte, un număr, o determinare numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare. 2. Adj. (Înv.) Care se referă la numere, care se indică prin numere. Termeni numerali. Litere numerale. – Din fr. numeral, lat. numeralis.

NUMERÁR s. n. Valoare bănească în monede sau în hârtie-monedă, care poate servi direct pentru plată; bani lichizi, bani gheață. – Din fr. numeraire, lat. numerarius.

NUMERÁȚIE, numerații, s. f. Numărare; spec. sistem de simboluri grafice și de reguli cu ajutorul cărora se pot reprezenta numerele întregi. – Din fr. numeration, lat. numeratio.

NUMÉRIC, -Ă, numerici, -e, adj. Care aparține numerelor, privitor la numere; exprimat prin numere. – Din fr. numerique, it. numerico.

NUMERICÉȘTE adv. În ce privește numărul, din punctul de vedere al numărului pe care îl reprezintă. – Numeric + suf. -ește.

NUMERÓS, -OÁSĂ, numeroși, -oase, adj. Care se află în număr, în cantitate mare; mult. – Din lat. numerosus, it. numeroso.

NUMEROTÁ, numerotez, vb. I. Tranz. A însemna o serie de obiecte sau de ființe cu numere în ordine succesivă (pentru a le putea identifica și a le deosebi între ele). – Din fr. numeroter.

NUMEROTÁRE, numerotări, s. f. Acțiunea de a numerota și rezultatul ei; numerotație, numerotat (1). – V. numerota.

NUMEROTÁT¹ s. n. Numerotare. – V. numerota.

NUMEROTÁT², -Ă, numerotați, -te, adj. Care poartă un număr de ordine (pentru a putea fi identificat și deosebit); înregistrat sub un anumit număr; spec. paginat. – V. numerota.

NUMEROTATÓR, numerotatoare, s. n. Aparat cu care se numerotează ceva. – Numerota + suf. -tor.

NUMEROTÁȚIE, numerotații, s. f. Numerotare. – Din fr. numerotation.

NUMÍ, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de, a se chema; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept, a se considera (sau a fi considerat) ca fiind 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.

NUMÍRE, numiri, s. f. Faptul de a numi sau de a fi numit; p. ext. nume (1). ♦ (Concr.) Act prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcție. – V. numi.

NUMISMÁT, -Ă, numismați, -te, s. m. și f. Persoană care colecționează (și studiază) monede și medalii vechi; specialist în numismatică. – Din fr. numismate.

NUMISMÁTIC, -Ă, numismatici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu istoricul monedelor, al medaliilor vechi etc., studiind evoluția acestora din punctul de vedere al formei, al gravurii, al baterii, al circulației etc., precum și documentele conținând date referitoare la monede. 2. Adj. Care aparține numismaticii (1), privitor la numismatică. – Din fr. numismatique.

NUMÍT, -Ă, numiți, -te, adj. 1. Care poartă numele sau porecla de..., cu numele de..., al cărui nume este... ♦ Care a fost citat mai înainte, al cărui nume s-a pomenit mai înainte. 2. (Înv.) Cunoscut, renumit, celebru. – V. numi.

NUMITÓR, numitori, s. m. Termen al unei fracții ordinare, scris sub linia de fracție, care reprezintă împărțitorul operației de împărțire. ◊ Expr. A aduce la același numitor = a) a face ca două sau mai multe fracții ordinare să aibă același numitor; b) a împăca puncte de vedere deosebite sau a uniformiza (fără temei) păreri, tendințe, concepții diferite. – Numi + suf. -tor.