Toate definitiile

BURDUȘÍ, burdușesc, vb. IV. 1. Tranz. A umple ceva ca pe un burduf (1); a îndesa, a ticsi. ♦ Refl. (Rar; despre ape) A se umfla. 2. Refl. (Despre tencuiala sau varul de pe pereți, despre placajul unei mobile etc.) A se scoroji, a se coșcovi. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A bate zdravăn pe cineva. – Din burduș.

BURDUȘÍRE, burdușiri, s. f. 1. Acțiunea de a burduși. 2. Deformare accidentală a unui perete de tablă, cu formarea unei convexități. – V. burduși.

BURDUȘÍT, -Ă, burdușiți, -te, adj. 1. Îndesat, ticsit. 2. Scorojit, coșcovit. – V. burduși.

BURDÚV s. n. v. burduf.

BURELÉT, bureleți, s. m. Cută a pielii, la extremitatea membrelor animalelor, care are rolul de a forma unghiile sau copitele. – Din fr. bourrelet.

BURÉT s. n. 1. Fir de mătase naturală, gros și neregulat, obținut prin macerarea specială a unor gogoși. 1. Țesătură de mătase fabricată din acest fir; p. ext. țesătură de bumbac cu fir gros, noduros și poros. – Din fr. bourrette.

BURÉTE bureți, s. m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ◊ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureți = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengătură de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu formă variată și cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (și la sg.) animal din această încrengătură; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorită proprietății de a absorbi lichidele, se întrebuințează la ștersul tablei de scris, la spălat etc. – Lat. *boletis sau refăcut din bureți (pl. lui *buret(u) < lat. boletus).

BURETIÉRĂ, buretiere, s. f. Cutiuță care conține un burete (ud). – Burete + suf. -ieră.

BURETÓS, -OÁSĂ, buretoși, -oase, adj. (Rar) Care are proprietatea de a suge lichidele, care seamănă cu structura buretelui-de-mare; spongios. – Burete + suf. -os.

BURÉZĂ, bureze, s. f. Mașină de lucru folosită pentru îndesarea balastului sub traverse (burarea căii). – Din fr. bourreuse.

BURG, burguri, s. n. Castel medieval; cetate, așezare fortificată, cu caracter militar sau administrativ; oraș medieval; p. ext. oraș vechi. – Din fr. bourg.

BURGHÉZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Creat de burghezie, referitor la burghezie, propriu acesteia, purtând caracterul ei; care face parte din burghezie. 2. S. m. și f. Persoană care aparține burgheziei; ◊ Mic-burghez: a) persoană care face parte din mica burghezie; b) fig. persoană cu vederi înguste; filistin. 3. (În orânduirea feudală) Orășean, târgoveț. [Pl. și: burgheji] – Din it. borghese.

BURGHEZÍ, burghezesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se îmburghezi. – Din burghez.

BURGHEZÍE, burghezii, s. f. 1. (În teoria marxistă) Clasă socială urbană deținătoare de capital, care își desfășoară activitatea în sectorul industrial, comercial și bancar. ♦ (În societatea medievală) Locuitorii de la orașe; târgoveții, populația orașelor, orășenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formată din micii producători, micii comercianți, funcționari etc. – Din it. borghesia.

BURGHEZÍME s. f. (Rar) Burghezie; mulțime de burghezi. – Burghez + suf. -ime.

BURGHIÁȘ, burghiași, s. m. (Entom.) Firezar. [Pr.: -ghi-aș. – Var.: (reg.) burghiéș s. m.] – Burghiu + suf. -aș.

BURGHIÉRE s. f. Operație de executare a unei găuri cu ajutorul burghiului. – Din burghiu.

BURGHIÉȘ s. m. v. burghiaș.

BURGHÍU, burghie, s. n. Unealtă ascuțită de oțel în formă de spirală, care, prin mișcări de înșurubare, servește la găurirea cilindrică a materialelor; sfredel. ◊ Burghiu de foraj = unealtă de foraj în formă de bară, cu capătul ca o elice, care se adaptează la perforatorul mecanic. – Din tc. burgu, bg., scr. burgija.

BURGRÁV, burgravi, s. m. (În Germania, în evul mediu) Titlu dat conducătorului unui burg; persoană care purta acest titlu. – Din fr. burgrave.

BURGÚND, -Ă, burgunzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană născută și crescută în Burgundia. 2. Adj., s. m. și f. (Locuitor) din Burgundia. – De la Burgundia (n. pr.).

BURHÁI, burhaie, s. n. (Rar) 1. Ceață (rară) care se ridică după ploaie. 2. Ploaie deasă și rece de toamnă. – Contaminare între bură și buhai („ceață, bură”, puțin folosit).

BURÍC, burice, s. n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice rămasă în mijlocul abdomenului după căderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ◊ Expr. Buricul pământului = centrul pământului. A se crede (sau a se socoti) buricul pământului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toți. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primește hrană din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = plantă erbacee cu flori mici, albe sau roșietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. *umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.

BURÍU, burie, s. n. (Înv. și reg.) Butoiaș cu capacitatea de peste 100 l, în care, în gospodăriile țărănești, se păstrează de obicei țuica sau oțetul. – Din bg. burija.

BURJÚI, burjui, s. m. (Rar) Burghez. – Din rus. burjui.

BURLÁC, burlaci, s. m. (Adesea adjectival) Bărbat necăsătorit; celibatar, holtei¹, becher. – Din rus., ucr. burlak.

BURLÁN, burlane, s. n. Tub de tinichea, de fontă etc. prin care se scurge apa de la jgheaburile acoperișului. ♦ Jgheab prin care se scurge apa dintr-un izvor, dintr-o cișmea etc. ♦ Tub cilindric de tinichea sau de olane, prin care trece fumul din sobă în coș; urloi. ♦ Tub de beton, de fontă etc. din care se fac canale, utilaje pentru exploatarea minieră etc. – Cf. tc. boru.

BURLĂCÍ, burlăcesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de burlac; holtei². – Din burlac.

BURLĂCÍE s. f. Viață de burlac; holteie. – Burlac + suf. -ie.

BURLẮU, burlăi, s. m. (Rar) Muscă artificială întrebuințată ca nadă de către pescari. – Et. nec.