Toate definitiile

ARTICULÁT, -Ă, articulați, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Pronunțat, rostit deslușit cu ajutorul organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau despre un echivalent al lor) Care are articol. 3. Cu articulații, format din articulații. – V. articula.

ARTICULATÓRIU, -IE, articulatorii, adj. Care privește articularea sunetelor, care determină articularea sunetelor. – Din fr. articulatoire.

ARTICULÁȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

ARNĂÚT, arnăuți, s. m. 1. Soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din țările române; p. ext servitor înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală. 2. Specie de grâu de primăvară cu bobul mare și lunguieț, de culoare galbenă-deschisă. ◊ (Adjectival) Grâu arnăut. – Din tc. arnavud.

ARNĂUȚÉL, arnăuței, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui arnăut. [Pr.: -nă-u-] – Arnăut + suf. -el.

ARNĂUȚÉSC, -EÁSCĂ, arnăuțești, adj., s. f. art. 1. Adj. Care aparține arnăuților, privitor la arnăuți, specific arnăuților. 2. S. f. art. Dans popular din Muntenia; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: -nă-u-] – Arnăut + suf. -esc.

ARNĂUȚÉȘTE adv. Ca arnăuții. [Pr. -nă-u-] – Arnăut + suf. -ește.

ARNĂUȚÍME s. f. Mulțime de arnăuți, totalitatea arnăuților.[Pr. -nă-u-] – Arnăut + suf. -ime.

ARNÍCĂ s. f. Plantă erbacee medicinală, cu flori galbene-portocalii și fructe achene negricioase (Arnica montana). – Din lat., fr. arnica, germ. Arnika.

ARNÍCI s. n. Bumbac răsucit într-un singur fir și vopsit în diferite culori, întrebuințat la cusutul înfloriturilor pe cămăși, pe ștergare etc. – Cf. scr. jarenica.

AROMÁT¹, aromate, s. n. (Rar) Mirodenie. – Din sl. aromatŭ, ngr. ároma, arómatos, (modern și) fr. aromate.

AROMÁT², -Ă, aromați, -te, adj. Care are aromă, cu aromă; aromatic, binemirositor, parfumat (1). – Aromă + suf. -at.

AROMÁTIC, -Ă, aromatici, -ce, adj. Care are sau răspândește aromă; care conține aromate¹; aromat². Oțet aromatic. ♦ (Despre substanțe chimice) Care are în moleculă un ciclu de 5 – 6 atomi cu o structură specifică. – Din fr. aromatique, lat. aromaticus.

AROMATIZÁRE, aromatizări, s. f. Faptul de a aromatiza. – V. aromatiza.

ARÓMĂ, arome, s. f. Emanație a unor substanțe plăcut mirositoare (și cu gust plăcut); miros tare și plăcut; mireasmă, parfum. ♦ Substanță care dă unui produs miros sau gust plăcut. – Din fr. arôme, lat. aroma.

AROMẤNCĂ, aromânce, s. f. Femeie care face parte din populația de limbă română ce trăiește în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir și Macedonia). – Aromân + suf. -că.

AROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, aromânești, adj. Aromân (2). – Aromân + suf. -esc.

AROMÂNÉȘTE adv. Ca aromânii; în idiomul aromân. – Aromân + suf. -ește.

AROMEÁLĂ, aromeli, s. f. Stare de somnolență, de somn ușor. – Aromi + suf. -eală.

AROMÍRE, aromiri, s. f. Acțiunea de a aromi și rezultatul ei. – V. aromi.

AROMÍT, -Ă, aromiți, -te, adj. 1. (Rar) Ațipit. 2. Parfumat, înmiresmat, îmbătător. – V. aromi.

AROMITÓR, -OÁRE, aromitori, -oare, adj. 1. Care răspândește un miros plăcut. 2. Care îmbie la somn. – Aromi + suf. -tor.

ARONDISMÉNT, arondismente, s. n. Unitate teritorial-administrativă din Franța, mai mică decât departamentul. – Din fr. arrondissement.

ARPACÁȘ, arpacașuri, s. n. Produs alimentar obținut prin decorticarea (și șlefuirea) boabelor de grâu, de orz sau de mei. – Din magh. árpakása.

ARPAGÍC s. n. Bulb mic de ceapă obținut din sămânță și care, răsădit, dă ceapa obișnuită. – Din tc. arpacik, bg. arpağic.

ARSĂTÚRĂ, arsături, s. f. Ardere. – Ars + suf. -ătură.

ARSÉN s. n. 1. Element chimic semimetalic, de culoare cenușie cu luciu argintiu, folosit în aliaje. ◊ Trioxid de arsen = pulbere cristalină de culoare albă, foarte toxică; șoricioaică. 2. Arsenic. – Din germ. Arsen.

ARSENÁL, arsenale, s. n. 1. Întreprindere sau clădire în care se repară (eventual se și fabrică și se depozitează) armament. 2. (Adesea fig.) Totalitatea mijloacelor de luptă. ♦ Fig. Totalitatea mijloacelor de care se servește cineva într-o acțiune, în exercitarea unei profesiuni etc. Arsenalul cercetătorului. – Din fr. arsenal.

ARSENIÁT s. n. Sare a acidului arsenic. [Pr.: -ni-at] – Din fr. arséniate.

ARSENICÁL, -Ă, arsenicali, -e, adj. De arsenic, care conține combinații de arsenic. – Din fr. arsenical.