Toate definitiile
ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca; alunecătură, alunecuș (2). [Var.: lunecáre s. f.] – V. aluneca.
ALUNECĂTÓR, -OÁRE, alunecători, -oare, adj. Care alunecă. ♦ (Substantivat, n.) Piesă mobilă, la unele mașini și aparate, care se deplasează prin alunecare. – Aluneca + suf. -ător.
ALUNECĂTÚRĂ, alunecături, s. f. Alunecare. – Aluneca + suf. -ătură.
ALUNECÓS, -OÁSĂ, alunecoși, -oase, adj. Pe care se alunecă ușor. ♦ Care alunecă ușor. [Var.: lunecós, -oásă adj.] – Aluneca + suf. -os.
ALUNECÚȘ, (1) alunecușuri, s. n. 1. Loc alunecos. ♦ Ghețuș. 2. (Rar) Alunecare. [Var.: lunecúș s. n.] – Aluneca + suf. -uș.
ALUNÉL, alunei, s. m. 1. Diminutiv al lui alun. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans. 3. Aluniță (2). – Alun + suf. -el.
ALUNÉLE s. f. pl. I. (Bot.) Plantă erbacee cu flori albe, cu tuberculele și frunzele comestibile (Carum bulbocastanum). 2. Baraboi (1). 3. Coada-șoricelului. II. (Reg.) Pistrui. – Alună + suf. -ea.
ALUNÉT, aluneturi, s. n. Aluniș. – Alun + suf. -et.
ALUNGÁ, alúng, vb. I. Tranz. 1. (Adesea fig.) A sili pe cineva să părăsească un loc; a goni, a izgoni. 2. A se lua, a alerga după...; a fugări, a urmări. – Lat. *allongare (< longus).
ALUNGÁRE, alungări, s. f. Acțiunea de a alunga; izgonire. – V. alunga.
ALUNGĂTÓR, -OÁRE, alungători, -oare, adj. (Rar) Care alungă. – Alunga + suf. -ător.
ALUNGÍ, alungesc, vb. IV. 1. Refl. A se mări în lungime, a se lungi, a se întinde (subțiindu-se). ♦ A se subția. 2. Tranz. A prelungi, a întinde. – După fr. allonger.
ALUNGÍRE, alungiri, s. f. Acțiunea de a alungi și rezultatul ei; prelungire. – V. alungi.
ALUNGÍT, -Ă, alungiți, -te, adj. Care are (sau ia) formă lunguiață; prelung. – A3 + lungit. (după fr. allongé).
ALUNÍCĂ, alunele, s. f. Aluniță. – Alună + suf. -ică.
ALUNÍȘ, alunișuri, s. n. Pădurice, desiș de aluni; alunet. – Alun + suf. -iș.
ALUNÍT, aluniți, s. m. Sulfat natural hidratat de aluminiu și potasiu, alb-gălbui, sticlos, pământos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
ALUNÍȚĂ, alunițe, s. f. 1. Diminutiv al lui alună; alunea, alunică. 2. Mică excrescență pigmentată pe piele. – Alună + suf. -iță.
ALUNÍU, -ÍE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. – Alună + suf. -iu.
ALUNIZÁ, alunizez, vb. I. Intranz. A aseleniza. – După fr. alunir.
ALUNIZÁRE s. f. Acțiunea de a aluniza; aselenizare. – V. aluniza.
ALÚRĂ s. f. 1. Fel de a se mișca; mers, umblet; (rar) înfățișare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfășoară o acțiune individuală sau colectivă în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfășoară un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.
ALUVIÁL, -Ă, aluviali, -e, adj. Format din aluviune; aluvionar. [Pr.: -vi-al] – Din fr. alluvial.
ALUVIONÁR, -Ă, aluvionari, -e, adj. Aluvial. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. alluvionnaire.
ALUVIONÁRE s. f. 1. Formare de aluviuni. 2. Mod de concentrare a minereurilor și a cărbunilor prin depunerea materialelor granulare aduse de un curent de apă într-un jgheab orizontal, în ordinea greutății lor specifice. [Pr.: -vi-o-] – După fr. alluvionnement.
ALÚVIU s. n. (Geol.) Holocen. – Din lat. alluvium.
ALUVIÚNE, aluviuni, s. f. Material format din bolovani, mâl, nisip și pietriș, adus de apele curgătoare și depus pe fundul albiei, pe luncă sau la vărsare. [Pr.: -vi-u-] – Din fr. alluvion, lat. alluvio, -onis.
ALÚZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
ALUZIÚNE s. f. v. aluzie.
ALUZÍV, -Ă, aluzivi, -e, adj. Cu aluzii. – Din fr. allusif.