Toate definitiile

AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care aparține auzului, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Din fr. auditif, it. auditive.

AUDITÓR, -OÁRE, auditori, -oare, s. m. și f., adj. (Persoană) care ascultă un curs, o conferință, un concert; ascultător, auzitor. [Pr.: a-u-] – Din fr. auditeur, lat. auditor, -oris.

AUDITÓRIU, (2) auditorii, s. n. 1. Totalitatea auditorilor; asistență. 2. Sală de cursuri într-o școală (de grad superior). [Pr.: a-u-] – Din fr. auditoire, lat. auditorium.

AUDÍȚIE, audiții, s. f. 1. Faptul de a audia muzică; manifestare muzicală de amploare mai redusă decât concertul. ◊ Loc. adj. și adv. În primă audiție = (care se execută) pentru prima dată în fața publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simțul auditiv. 3. (Rad.) Recepționare de semnale audio. [Pr.: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.

AUGMÉNT, augmente, s. n. Vocală adăugată (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale pentru a marca trecutul indicativului. – Din fr. augment, lat. augmentum.

AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mări, a spori ceva (prin adăugarea unor elemente de aceeași natură). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.

AUGMENTÁRE s. f. Acțiunea de a augmenta. – V. augmenta.

AUGMENTATÍV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s. n. 1. (Afix) care servește la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de bază. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.

AUGÚR, (1) auguri, s. m., (2) augure, s. n. (În antichitatea romană) 1. S. m. Preot căruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor sau după măruntaiele animalelor sacrificate. 2. S. n. Prevestire făcută de auguri (1); auspiciu. ◊ Expr. A fi de bun (sau de rău) augur = a fi semn bun (sau rău), a însemna că există premise ca un lucru să (se) sfârșească în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.

ÁUGUST¹ s. m. invar. A opta lună a anului; gustar. – Din lat. augustus.

AUGÚST², -Ă, auguști, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor și persoanelor din familiile domnitoare) Preamărit, slăvit. ♦ Fig. Maiestuos, măreț, impunător. Imagine augustă. – Din lat. augustus, fr. auguste.

AUÍ, pers. 3 auiéște, vb. IV. Intranz. A răsuna prelung, a hăuli. [Var.: hăuí vb. IV] – Formație onomatopeică.

AUIÁLĂ, auieli, s. f. (Pop.) Zgomot confuz, monoton și prelung. [Pr.: a-u-. – Var.: hăuiálă s. f.] – Aui + suf. -eală.

AÚL, aule, s. n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz și Asia Centrală. – Din rus. aul.

ÁULĂ, aule, s. f. Sală mare într-o clădire publică, destinată festivităților, conferințelor, cursurilor etc. [Pr.: a-u-] – Din lat. aula.

AULÉU interj. v. aoleu.

AÚLIC, -Ă, aulici, -ce, adj. Care aparține curții unui suveran, privitor la curtea unui suveran. – Din lat. aulicus, fr. aulique.

ÁUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apă folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

AURAMÍNĂ, auramine, s. f. Colorant de culoare galbenă pe bază de cetonă, de clorură de amoniu și de zinc, folosit pentru vopsirea materialelor textile. [Pr.: a-u-] – Din fr. auramine, germ. Auramin.

AURÁR, aurari, s. m. 1. Meșter care lucrează obiecte de aur. (1). 2. Persoană care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.

ÁURĂ s. f. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureolă (1). (Med.) Stare specifică premergătoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] – Din lat. aura.

AURĂRÍE, aurării, s. f. 1. Obiecte de aur (1). 2. (Pop.) Mină de aur (1). [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ărie.

AURÉL, -ÍCĂ, aurei, -ele, adj. (Rar) Auriu. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -el.

AUREOLÁ, aureolez, vb. I. Tranz. 1. A înconjura cu o aureolă. 2. Fig. A încununa, a glorifica (pentru calitățile sale). [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréoler.

AUREOLÁRE, aureolări, s. f. Acțiunea de a aureola și rezultatul ei. [Pr.: a-u-re-o-] – V. aureola.

AUREOLÁT, -Ă, aureolați, -te, adj. 1. Înconjurat cu o aureolă. 2. Plin de glorie, de faimă. [Pr.: a-u-re-o-] – V. aureolă. Cf. fr. auréolé.

AUREÓLĂ, aureole, s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoară capetele unor personaje, mai ales ale sfinților; nimb, aură. ♦ Zonă pe suprafața unui obiect, variat colorată, în care există o tranziție continuă de la o culoare la alta. ♦ Zonă mai puțin luminoasă din jurul unei flăcări, unui arc electric etc. 2. Fig. Strălucire, glorie, faimă. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.

AUREOMICÍNĂ s. f. Substanță chimică de origine vegetală, care se prezintă sub formă de pulbere cristalină, gălbuie, cu gust amar, puțin solubilă în apă, folosită ca antibiotic. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréomycine.

AURÍ, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur (1), a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o strălucire ca de aur (1), a face să pară de aur. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur (1). [Pr.: a-u-] – Din aur.

AURÍCUL, auricule, s. n. Fiecare dintre cele două despărțituri de sus ale inimii; atriu. [Pr.: a-u-] – Din fr. auricule, lat. auricula.