Toate definitiile
BUCĂȚÉL s. m. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele inferioare răsucite în formă de sul și cu flori roșietice sau violacee (Agrostis canina). – Din bucățea (prin substituire de sufix).
BUCĂȚELÍ, bucățelesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A îmbucătăți. – Din bucățele (pl. lui bucățică).
BUCĂȚÍ, bucățesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A îmbucătăți. – Din bucată.
BUCĂȚÍCĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată; bucățea. ◊ Expr. Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă bucățică, se spune despre o persoană care seamănă perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce servește (în cantitate mică) de mâncare. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucățica din (sau de la) gură = a lipsi (pe cineva) până și de strictul necesar traiului. – Bucată + suf. -ică.
BUCCINATÓR, buccinatori, S. m. Mușchi facial cu ajutorul căruia poate fi expulzat, cu putere, aerul din plămâni. – Din fr. buccinateur.
BUCEÁ, bucele, s. f. 1. Manșon de metal montat între două piese; bucșă. ♦ Căptușeală de fontă din interiorul unui butuc de roată (de car, de camion etc.). 2. Scobitură într-o piesă de lemn în care se îmbucă proeminența altei piese. – Lat. buccela „guriță”.
BUCELÁ, bucelez, vb. I. Tranz. (Rar) A monta o bucea, a căptuși cu o bucea. – Din bucea.
BUCELÁRE, bucelări, s. f. Acțiunea de a bucela. – V. bucela.
BUCENTÁUR, bucentauri, s. m. (În mitologie) Centaur care avea corp de taur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. bucentaure.
BÚCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. gener. literă; (de obicei la pl.) alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. ◊ Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (la învățătură). A nu ști buche = a nu ști nimic (la învățătură). – Din sl. buky.
BUCHÉR, bucheri, s. m. 1. Persoană care învață ceva pe dinafară, fără a pricepe ce învață. 2. (Înv.) Persoană care se află cu învățătura abia la alfabet, care este începător la învățătură. – Buche + suf. -ar.
BUCHEREÁLĂ s. f. (Fam.) Faptul de a silabisi (un text); p. ext. faptul de a învăța ceva pe de rost, în chip mecanic. – Bucheri + suf. -eală.
BUCHERÉȘTE, adv. (Rar) În felul bucherilor, ca bucherii. – Bucher + suf. -ește.
BUCHERÍ, bucheresc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A silabisi (un text). – Din bucher.
BUCHERÍE s. f. (Rar și fam.) Învățătură elementară de scris și citit. – Bucher + suf. -ie.
BUCHÉT, buchete, s. n. 1. Mănunchi de flori aranjate (și legate) împreună. ♦ P. gener. Grup de obiecte de același fel puse împreună; grup de compuneri (literare, muzicale) publicate sau executate laolaltă. 2. Aromă de vin. 3. Mică plantă erbacee cu flori violet-deschis sau albastre-purpurii (Geranium pusillum). – Din fr. bouquet.
BUCHETIÉRĂ, buchetiere, s. f. (Înv.) Florăreasă. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. bouquetière.
BUCHEȚÉL, buchețele, s. n. Diminutiv al lui buchet (1). – Buchet + suf. -el.
BUCHINÍST, buchiniști, s. m. (Franțuzism) Anticar2. – Din fr. bouquiniste.
BUCHIRISÍ, buchirisesc, vb. IV. Tranz. și intranz. (Rar) A buchisi (2). – Bucher + suf. -isi.
BUCHISÁ vb. I. v. buchisi.
BUCHISEÁLĂ, buchiseli, s. f. (Pop. și fam.) Faptul de a (se) buchisi. – Buchisi + suf. -eală.
BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Tranz., intranz. și refl. A face un lucru cu mare caznă și migală, fără spor. 2. Tranz. și intranz. A citi sau a învăța ceva cu efort și cu migală; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionți). [Var.: buchisá vb. I] – Cf. buche.
BUCIARDÁ, buciardez, vb. I. Tranz. A prelucra cu buciarda piatra de construcție. – Din fr. boucharder.
BUCIARDÁRE s. f. Acțiunea de a buciarda. – V. buciarda.
BUCIARDÁT, -Ă, buciardați, -te, adj. (Despre piatra de construcție) Prelucrat cu buciarda. – V. buciarda.
BUCIÁRDĂ, buciarde, s. f. Ciocan prevăzut pe fețele de izbire cu dinți sau caneluri, folosit, pentru a imprima, prin lovire, puncte sau linii regulate pe fața pietrelor de construcție. – Din fr. boucharde.
BÚCIN s. n. v. bucium1.
BUCIÚC, buciucuri, s. n. Steag turcesc sau tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată de o prăjină. – Din tc. buçuk.
BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: búcin s. n.] – Lat. bucinum.